AcademicLink

Mă uit la copiii născuţi după 2000, şi îmi dau seama că ei nu or să aibă niciodată parte de câtă distracţie am avut noi, cei născuţi înaintea lor.

Să o primim cum se cuvine pe Raluca Pavel (doctorantă în primul an în cadrul şcolii Doctorale de Sociologie, UNIBUC) care din start vine să ne dea o lecţie, (Asta după ce şi-a împlinit un vis uitat: “Mi-aş dori să fiu scriitoare, să pot reda tot ce înseamnă Călineştiul, câtă fericire mi-a produs el. Aş vrea să-l imortalizez. Sper ca într-o zi să am curaj, să-l evoc, să-l fac cunoscut oamenilor”) şi nu oricare!

Nu mă pot considera un expert în social media. Deşi termenul de expert într-un domeniu care încă nu a fost îndeajuns studiat, pare puţin cam pompos şi răsuflat. Totuşi blogurile m-au atras încă de prima dată când am auzit de ele, prin clasa a 12-a. Nu le-am înţeles de la început, nu le-am observat potenţialul monetar. Eram bucuros doar că am un loc în care să îmi scriu poveştile... şi cred că prima încercare de atac a acestui nou mediu cultural, căci prin blogging se face un fel de cultură, a durat mai puţin de o lună de zile.

Tatal sau fusese cel mai bun dansator de rumba din Cuba, asa ii spuneau femeile cu fuste colorate si sani rotunzi si grei, cu vocile lor sparte de tutun si rom. Desi semana ca doua picaturi de apa cu el si ii copiase pana si miscarile lascive ale soldurilor sale, numai unul era Eliades.

Abia dacă întrecusem în înălţime genunchiul tatei, când m-a luat cu el, într-o dimineaţă pe joncă. Ţin minte cât de rece era aerul şi cât de frumos mirosea ceaţa care se înălţa de pe mare, gălbuie, a scorţişoară, iar barca era doar lemn rece şi umed, care scârţâia din toate încheieturile atunci când tata se chinuia să o îndrume printre stâncile de oţel, de la intrarea din port.

Un soi de pugilism se practică de-a lungul timpului între omul de rând, necultivat şi omul de cultură. Din varii motive, probabil că situaţia în cauză este veche de când lumea, iar istoria, cu gustul ei de bufă, nu se poate abţine a pomeni cazuri dintre cele mai colorate.

Cand imagini se desfasoara in fata ochiului inchis, totul devine usor, totul pluteste…Clipele se joaca lenese, buzele zambesc nestingherite iar inima tresalta in ritm nebun de vise.

Imi aduc aminte si acum de dimineata cand am pus mana pe prima carte de Tournier. Era joi, ploua ca pentru jumatatea lui octombrie si cuvintele miroseau a cerneala proaspata. Nu era „Meteorii” ci „Fecioara si capcaunul”, dar povestile lui si-au lasat semintele sa creasca in inima mea si atat mi-a trebuit. E destul de usor sa fii viciat de un autor bun.