AcademicLink

"Sunt o fiinţă cu totul şi cu totul specială. Asta se vede în tot ce fac, în tot ce spun. Nu mă tem de moarte. Când deschid uşa şifonierului, văd o gură neagră hidoasă, intru înăuntru şi mă hlizesc toată noaptea. Nu mişc niciodată un deget pentru altcineva. M-aş descărna de vie, la gândul că aş putea fi întruparea egoismului."

Pe Solomon, ideea de a evada îl tot rodea de ceva vreme. Avusese nevoie de  timp ca să-şi adune curajul, să îşi facă un bagaj uşor şi să îl dosească pe undeva prin pod, între două bârne şi un coş de nuiele. Nopţile şi le pierdea adâncit în gânduri şi griji, iar insomniile se transformaseră şi ele. Stătea cu ochii deschişi şi bolborosea într-o şoaptă ca de rugăciune vecină cu senilitatea, câţi metri de funie ar fi trebuit să ia cu el, 10 metri măcar, câtă apă proaspătă ar fi putut să care şi ce mâncăruri ar fi fost cel mai bine să se consume reci.

Mă uit la copiii născuţi după 2000, şi îmi dau seama că ei nu or să aibă niciodată parte de câtă distracţie am avut noi, cei născuţi înaintea lor.

Să o primim cum se cuvine pe Raluca Pavel (doctorantă în primul an în cadrul şcolii Doctorale de Sociologie, UNIBUC) care din start vine să ne dea o lecţie, (Asta după ce şi-a împlinit un vis uitat: “Mi-aş dori să fiu scriitoare, să pot reda tot ce înseamnă Călineştiul, câtă fericire mi-a produs el. Aş vrea să-l imortalizez. Sper ca într-o zi să am curaj, să-l evoc, să-l fac cunoscut oamenilor”) şi nu oricare!

Nu mă pot considera un expert în social media. Deşi termenul de expert într-un domeniu care încă nu a fost îndeajuns studiat, pare puţin cam pompos şi răsuflat. Totuşi blogurile m-au atras încă de prima dată când am auzit de ele, prin clasa a 12-a. Nu le-am înţeles de la început, nu le-am observat potenţialul monetar. Eram bucuros doar că am un loc în care să îmi scriu poveştile... şi cred că prima încercare de atac a acestui nou mediu cultural, căci prin blogging se face un fel de cultură, a durat mai puţin de o lună de zile.

Ideea acestui articol a pornit de o simplă întrebare, în faţa căreia am fost pus în dimineaţa unui interviu pentru un post de televiziune local, din Galaţi. Trebuie să recunosc, aplicasem cu foarte multă încredere şi siguranţa de sine, în timpul discuţiei libere cu managerul de Resurse Umane, am reuşit să nu am emoţii şi chiar să fac o impresie bună, până când acesta m-a pus în faţa cuvintelor fatale. Sunt sau nu jurnalist? Ceea ce fac acum, în momentul acesta, faptul că vă relatez un eveniment cu o obiectivitate mai mult sau mai puţin aparentă, mă face să fiu măcar o părticică din maşinăria uriaşă care înseamnă „Mass-media”? Sau nu sunt altceva decât un profan?

Tatal sau fusese cel mai bun dansator de rumba din Cuba, asa ii spuneau femeile cu fuste colorate si sani rotunzi si grei, cu vocile lor sparte de tutun si rom. Desi semana ca doua picaturi de apa cu el si ii copiase pana si miscarile lascive ale soldurilor sale, numai unul era Eliades.

Şuşoteam de zor pe carul mare, croşetând stele măreţe care vor apărea într-o zi la tv pe la voi. Fericire pe ici pe colo, prin mine…

Tatiana e o norocoasă. Deşi, oricine ajunge să o cunoască pentru mai mult de 5 minute, îşi dă uşor seama că norocul ei e direct proporţional cu ambiţia. Tatiana e unul din numeroşii absolvenţi care, înainte să îşi înceapă o carieră propriu-zisă la o catedră în ţară, au acceptat provocarea programului COMENIUS.

„Cred că cel mai mult o să-mi lipsească cireşele”, începu bărbatul cu umerii largi şi pieptul scobit să vorbească, spărgând astfel liniştea care se coborâse asupra spectatorilor. „Îmi plăceau cu adevărat. Fie că le mâncăm fără nicio garnitură, aşa pure, cum veneau din copac, aveam chiar câţiva pomi în faţa casei mele din Anatolia, fie că erau amestecate în dulceţuri, sau în prăjituri, în torturi, în ceaiuri care îmi răcoreau verile. Îmi plăceau cireşele, iar acum o să-mi lipsească cel mai mult.”