Indignări, precizări în relaţiile româno-franceze
A fost de ajuns doar o scânteie din partea emisiunii Les Guignols de l’Info, cum că românii ar fi, vezi doamne, hoţi şi păduchioşi, locuitorii unei pubele (asta cred că la Bucureşti se referea), ca năravurile noastre sonore să iasă, ca de obicei, pe la porţi în straie de sărbătoare. De la otv-ul din faţa scării, trecând prin suprema adunare din nu ştiu ce birt şi până la televiziuni, site-uri ori publicaţii, schimbul voios al replicilor nu şi-a dezminţit savoarea. „I’auzi una, i’auzi două, i’auzi patruzeci şi nouă” – răsuna parcă simfonia în trilurile sale!
Frate, frate, insa diplomatia cu fapte scumpe se tine
Ne considerăm de foartă multă vreme francofoni. Aşa am prins noi gustul ăsta de tot ce e francez, încă de pe vremea când bunicile şi străbunicile mergeau la pension şi Bucureştiul era alintat ca Micul Paris. Eram francofoni şi francofili, vedeam Franţa şi poporul francez ca o verişoară mai mare şi mai bogată, de la care iubeam eleganţa şi pe care o mai imitam din când în când.
