AcademicLink

Pe Solomon, ideea de a evada îl tot rodea de ceva vreme. Avusese nevoie de  timp ca să-şi adune curajul, să îşi facă un bagaj uşor şi să îl dosească pe undeva prin pod, între două bârne şi un coş de nuiele. Nopţile şi le pierdea adâncit în gânduri şi griji, iar insomniile se transformaseră şi ele. Stătea cu ochii deschişi şi bolborosea într-o şoaptă ca de rugăciune vecină cu senilitatea, câţi metri de funie ar fi trebuit să ia cu el, 10 metri măcar, câtă apă proaspătă ar fi putut să care şi ce mâncăruri ar fi fost cel mai bine să se consume reci.

Nu mă pot considera un expert în social media. Deşi termenul de expert într-un domeniu care încă nu a fost îndeajuns studiat, pare puţin cam pompos şi răsuflat. Totuşi blogurile m-au atras încă de prima dată când am auzit de ele, prin clasa a 12-a. Nu le-am înţeles de la început, nu le-am observat potenţialul monetar. Eram bucuros doar că am un loc în care să îmi scriu poveştile... şi cred că prima încercare de atac a acestui nou mediu cultural, căci prin blogging se face un fel de cultură, a durat mai puţin de o lună de zile.

Ideea acestui articol a pornit de o simplă întrebare, în faţa căreia am fost pus în dimineaţa unui interviu pentru un post de televiziune local, din Galaţi. Trebuie să recunosc, aplicasem cu foarte multă încredere şi siguranţa de sine, în timpul discuţiei libere cu managerul de Resurse Umane, am reuşit să nu am emoţii şi chiar să fac o impresie bună, până când acesta m-a pus în faţa cuvintelor fatale. Sunt sau nu jurnalist? Ceea ce fac acum, în momentul acesta, faptul că vă relatez un eveniment cu o obiectivitate mai mult sau mai puţin aparentă, mă face să fiu măcar o părticică din maşinăria uriaşă care înseamnă „Mass-media”? Sau nu sunt altceva decât un profan?

Tatal sau fusese cel mai bun dansator de rumba din Cuba, asa ii spuneau femeile cu fuste colorate si sani rotunzi si grei, cu vocile lor sparte de tutun si rom. Desi semana ca doua picaturi de apa cu el si ii copiase pana si miscarile lascive ale soldurilor sale, numai unul era Eliades.

Tatiana e o norocoasă. Deşi, oricine ajunge să o cunoască pentru mai mult de 5 minute, îşi dă uşor seama că norocul ei e direct proporţional cu ambiţia. Tatiana e unul din numeroşii absolvenţi care, înainte să îşi înceapă o carieră propriu-zisă la o catedră în ţară, au acceptat provocarea programului COMENIUS.

„Cred că cel mai mult o să-mi lipsească cireşele”, începu bărbatul cu umerii largi şi pieptul scobit să vorbească, spărgând astfel liniştea care se coborâse asupra spectatorilor. „Îmi plăceau cu adevărat. Fie că le mâncăm fără nicio garnitură, aşa pure, cum veneau din copac, aveam chiar câţiva pomi în faţa casei mele din Anatolia, fie că erau amestecate în dulceţuri, sau în prăjituri, în torturi, în ceaiuri care îmi răcoreau verile. Îmi plăceau cireşele, iar acum o să-mi lipsească cel mai mult.”

Pe Natasha am întâlnit-o între două pahare de vin, în barul de pe colţul Bulevardului Cu Tei. Era singura pată de alb în tot localul mirosind a fum negru, a sobă plină şi a coş încărcat cu funingine. Căciula albă stătea lângă paharul ei cărămiziu, iar cizmele şi pantalonii, abia dacă atingeau podeaua şi scaunul care miroseau a gaz. Până şi faţa o avea albă.

Trebuie să recunosc, opţiunea de a urma cursurile unui masterat în cadrul facultăţii locale, a fost una dintre cele mai proaste făcute vreodată. Am conştientizat la momentul respectiv doar noţiunea sistemului Bologna care îmi arăta în litera mari, boldate, luminoase, că studiile mele universitare nu ar fi fost încheiate fără o altă diplomă în buzunar. Sau poate că au fost vinovate „ameninţările” subtile ale unui lector universitar. În cele din urmă, se pregătea pentru o nouă generaţie de contribuabili.

De câteva zile România e împărţită în două tabere. Noii revoluţionari şi „viermi”. Ştiu, termenii sunt duri, fac apel la o ură adânc înrădăcinată şi par să despartă o naţiune întocmai cum „Dreptul Judecător desparte oile de capre”, într-o scenă biblică. Numai că nu mai e nimic sfânt în acţiunile din ultimele zile.

Chipul lui era practic chipul oraşului. Îl găseai decupat şi lipit în caietele de şcoală, ale fetelor, în portofelele profesoarelor, ascuns în spatele fotografiilor soţilor şi chiar şi pe carpetele din dormitoarele conjugale, veghind somnul. Dar asta a fost cândva.