AcademicLink

"Sunt suficient de naiv încât să cred că pot schimba lumea, destul de arogant încât să ştiu că nu am de demonstrat nimic." Aşa ni se prezintă Răzvan Olaru.

Zilele astea mi-am luat în serios rolul de "copilul cu întrebările".  E uşor să găseşti victime, ştiţi şi voi. Însă nu vreau orice fel de victimă, în căutare de valori, de "Peter Parkeri", am dat peste Răzvan. Şi cum lui îi place să vorbească despre pasiunile sale, să vă arăt ce-a ieşit.

În urmă cu ceva timp, colegul meu Robert Moisa, evidenția într-un editorial intitulat „Absolvent de facultate, plec în străinătate...” situația generală din câmpul de muncă din România. Printre ideile menționate de el, erau și câteva ce învinuiau politicienii pentru faptul că tinerii „valoroși”, absolvenți de facultate nu își pot găsi un trai decent în România.

„Pentru ce să mai rămân aici?!” devine sintetizarea tuturor răspunsurilor la această întrebare. Este o întrebare care ne macină pe toţi care suntem în situaţia de a opta pentru altă ţară pentru a avea un trai decent. Şi aici nu e vorba doar de tinerii absolvenţi care negăsindu-şi de lucru în domeniul în care s-au pregătit în timpul facultăţii, aleg această cale. Sunt mii de cazuri de familii în care măcar un membru a trebuit să plece să lucreze în strainătate pentru a-şi putea întreţine familia. Este un lucru care ar trebui să ne îngrijoreze alarmant.

Din punct de vedere intuitiv, omenirea se găseşte, am putea spune, la finalul unei epoci. Este finalul unei epoci atât în ceea ce înseamnă progresul valorilor şi înlocuirea lor reciprocă cât şi în ceea ce înseamnă progresul societăţii în general.

...a cărui Rege fondator venise de departe, într-un colţ de Europă uitat de Dumnezeu şi timp, mereu năpăstuit, al nimănui şi al tuturor în acelaşi timp, care a făurit o ţară. Nu că ar fi fost cine ştie ce faptă măreaţă, căci la vremea aceea ţările se făceau şi se desfăceau după bună vrere a unor despoţi luminaţi, în camere pline de hărţi peste care se aruncau soldăţei de plumb.

A fost de ajuns doar o scânteie din partea emisiunii Les Guignols de l’Info, cum că românii ar fi, vezi doamne, hoţi şi păduchioşi, locuitorii unei pubele (asta cred că la Bucureşti se referea), ca năravurile noastre sonore să iasă, ca de obicei, pe la porţi în straie de sărbătoare. De la otv-ul din faţa scării, trecând prin suprema adunare din nu ştiu ce birt şi până la televiziuni, site-uri ori publicaţii, schimbul voios al replicilor nu şi-a dezminţit savoarea. „I’auzi una, i’auzi două, i’auzi patruzeci şi nouă” – răsuna parcă simfonia în trilurile sale!

Frica este unul dintre cele mai puternice trăiri umane. Stimulii chimici eliberaţi de creier în momente de panică, de teamă, sunt mai puternici decât orice alţi hormoni eliberaţi de corpul uman. Frica poate schimba lumea.

I se tăia respirația pe măsura ce se apropia premierea câștigătorilor de la categoria la care era el înscris. A participat la competiție mai mult din dorința de a experimenta. Nu se gândea la marele premiu, cu toate că prin mintea lui se strecura, sporadic, întrebarea: „dar dacă?”. Când a venit momentul categoriei sale, l-au întrecut pe rând, preț de câteva secunde, emoția, încordarea, palpitațiile și anxietatea. Gura îi era demult uscată. Nu putea înghiți nici dacă își aduna toate puterile.

Un soi de pugilism se practică de-a lungul timpului între omul de rând, necultivat şi omul de cultură. Din varii motive, probabil că situaţia în cauză este veche de când lumea, iar istoria, cu gustul ei de bufă, nu se poate abţine a pomeni cazuri dintre cele mai colorate.