AcademicLink

A fost de ajuns doar o scânteie din partea emisiunii Les Guignols de l’Info, cum că românii ar fi, vezi doamne, hoţi şi păduchioşi, locuitorii unei pubele (asta cred că la Bucureşti se referea), ca năravurile noastre sonore să iasă, ca de obicei, pe la porţi în straie de sărbătoare. De la otv-ul din faţa scării, trecând prin suprema adunare din nu ştiu ce birt şi până la televiziuni, site-uri ori publicaţii, schimbul voios al replicilor nu şi-a dezminţit savoarea. „I’auzi una, i’auzi două, i’auzi patruzeci şi nouă” – răsuna parcă simfonia în trilurile sale!

Daca recenzia constituie una din formele raportului autentic, firesc faţă de carte, astăzi recomandarea este preferată. Ţin minte că în orele de limba română, când ni se pretindea să ne dăm cu părerea despre tema colegului, răspundeam neafectat, oarecum ca-ntr-un refren: „consider că lucrarea colegului meu este foarte bună”, şi cam atât. Cam aşa stă treaba şi cu recomandarea de carte.

Nu de puţine ori am auzit din partea celor mai vârstinici decât mine: „un lucru îl voi învăţa cu siguranţă pe copilul meu, acela să ştie să fenteze sistemul”. Nu mă pot abţine să constat că blatistul e perceput la noi ca model ori ideal social. O fi poate şi pentru că, de felul nostru, avem un oarecare gust pentru paradox, pentru situaţiile pretins paradoxale. „Asta-i culmea domnule...” sună indignarea ce întâmpină para-doxul, neobişnuitul.

Cultura, spunea cineva, se însuşeşte cu greu şi, de cele mai multe ori, ea înlocuieşte ceea ce se credea în primă instanţă despre ea. Dacă drumul cel mai scurt între două puncte A şi B este o reprezentat de linia dreaptă, ei bine parcursul culturii se aseamănă mai mult cu zborul unei vrăbii. De la punctul A la punctul B drumul va fi sinuos, cu întoarceri repetate. Însă numai astfel, dădea de înţeles un actor, cultura poate fi apropriată.

Tocmai ce soseam de la seminarul de vară ţinut toamna la Facultatea de Filosofie, cel despre relaţia dintre filosofie, ştiinţă şi religie, când am ales să rămân pentru câteva momente la o terasă studenţească cu un apropiat. Urma să plece pentru o perioadă oarecare la studii în străinătate şi am zis că e un bun prilej să-i urez succes pe viitor.

Soarele părea că dormitează în spatele amfiteatrului unde, prin fereastra prăfuită, îşi trimitea razele sale trândave. Cu toţii aşteptam finalul cursului. Plictisiţi, aşteptam fără a mai avea ceva de spus. Sau, cel puţin, fără a mai pretinde că avem.

Sigur, nu capitaliştii criticii lui Marx am în vedere prin cuvântul „capitalist”, ci locuitorul capitalei. Cât despre provinciali, aici am în vedere locuitorii urbei, alta decât capitala, acei locuitori ai „capitalei unui judeţ de munte, în zilele noastre”, după o vorbă cunoscută. Aş număra printre ei şi locuitorii satelor din preajma oraşelor, devenite satelit („zone rezidenţiale” pentru ochi şi urechi mai sensibili) în urma „afacerii” imobiliare din ultimii zece ani. 

Un soi de pugilism se practică de-a lungul timpului între omul de rând, necultivat şi omul de cultură. Din varii motive, probabil că situaţia în cauză este veche de când lumea, iar istoria, cu gustul ei de bufă, nu se poate abţine a pomeni cazuri dintre cele mai colorate.