AcademicLink

Să vorbeşti despre moral şi moralitate fără să pari ipocrit e un lucru aproape de imposibilitate, acum. Moralitatea nu şi-a schimbat niciodată definiţia însă „ce e moral”, reprezintă o noţiune care îşi schimbă şi modifică înţelesurile cu fiecare generaţie. Şi totuşi moralitatea se cere, e unul din lucrurile indispensabile după care se judecă o societate. Noi oare unde stăm?

Acest articol e puţin mai diferit. Nu scriu aici despre un oraş anume, nu îmi laud Galaţiul, nu tânjesc după aglomeraţia şi noutatea Bucureştiului, Brasovului, după cultura Iaşului sau muzica Timisoarei. Nici nu vorbesc de marea Constanţei. Vreau doar să vă vorbesc despre un oraş general, nici măcar perfect.

Pe Solomon, ideea de a evada îl tot rodea de ceva vreme. Avusese nevoie de  timp ca să-şi adune curajul, să îşi facă un bagaj uşor şi să îl dosească pe undeva prin pod, între două bârne şi un coş de nuiele. Nopţile şi le pierdea adâncit în gânduri şi griji, iar insomniile se transformaseră şi ele. Stătea cu ochii deschişi şi bolborosea într-o şoaptă ca de rugăciune vecină cu senilitatea, câţi metri de funie ar fi trebuit să ia cu el, 10 metri măcar, câtă apă proaspătă ar fi putut să care şi ce mâncăruri ar fi fost cel mai bine să se consume reci.

Nu mă pot considera un expert în social media. Deşi termenul de expert într-un domeniu care încă nu a fost îndeajuns studiat, pare puţin cam pompos şi răsuflat. Totuşi blogurile m-au atras încă de prima dată când am auzit de ele, prin clasa a 12-a. Nu le-am înţeles de la început, nu le-am observat potenţialul monetar. Eram bucuros doar că am un loc în care să îmi scriu poveştile... şi cred că prima încercare de atac a acestui nou mediu cultural, căci prin blogging se face un fel de cultură, a durat mai puţin de o lună de zile.

Ideea acestui articol a pornit de o simplă întrebare, în faţa căreia am fost pus în dimineaţa unui interviu pentru un post de televiziune local, din Galaţi. Trebuie să recunosc, aplicasem cu foarte multă încredere şi siguranţa de sine, în timpul discuţiei libere cu managerul de Resurse Umane, am reuşit să nu am emoţii şi chiar să fac o impresie bună, până când acesta m-a pus în faţa cuvintelor fatale. Sunt sau nu jurnalist? Ceea ce fac acum, în momentul acesta, faptul că vă relatez un eveniment cu o obiectivitate mai mult sau mai puţin aparentă, mă face să fiu măcar o părticică din maşinăria uriaşă care înseamnă „Mass-media”? Sau nu sunt altceva decât un profan?

Tatal sau fusese cel mai bun dansator de rumba din Cuba, asa ii spuneau femeile cu fuste colorate si sani rotunzi si grei, cu vocile lor sparte de tutun si rom. Desi semana ca doua picaturi de apa cu el si ii copiase pana si miscarile lascive ale soldurilor sale, numai unul era Eliades.

Tatiana e o norocoasă. Deşi, oricine ajunge să o cunoască pentru mai mult de 5 minute, îşi dă uşor seama că norocul ei e direct proporţional cu ambiţia. Tatiana e unul din numeroşii absolvenţi care, înainte să îşi înceapă o carieră propriu-zisă la o catedră în ţară, au acceptat provocarea programului COMENIUS.

„Cred că cel mai mult o să-mi lipsească cireşele”, începu bărbatul cu umerii largi şi pieptul scobit să vorbească, spărgând astfel liniştea care se coborâse asupra spectatorilor. „Îmi plăceau cu adevărat. Fie că le mâncăm fără nicio garnitură, aşa pure, cum veneau din copac, aveam chiar câţiva pomi în faţa casei mele din Anatolia, fie că erau amestecate în dulceţuri, sau în prăjituri, în torturi, în ceaiuri care îmi răcoreau verile. Îmi plăceau cireşele, iar acum o să-mi lipsească cel mai mult.”

Îl botezase taică-su Varlaam, pentru că înainte de a veni în oraş, fusese călugăr pe undeva prin munţi, pe la ultima sihăstrie de dinainte de Apostazie. De parcă rodul dintre un fost călugăr şi o târfă minoră ar mai fi putut spera la o Viaţă de Apoi, acum, când Dumnezeu fusese coborât de pe cruci, iar în locul lui se amplasaseră ecranele uriaşe ale mogulilor publicitari. Dar, mă rog, un om nu poate fi judecat doar în două culori…