Îl botezase taică-su Varlaam, pentru că înainte de a veni în oraş, fusese călugăr pe undeva prin munţi, pe la ultima sihăstrie de dinainte de Apostazie. De parcă rodul dintre un fost călugăr şi o târfă minoră ar mai fi putut spera la o Viaţă de Apoi, acum, când Dumnezeu fusese coborât de pe cruci, iar în locul lui se amplasaseră ecranele uriaşe ale mogulilor publicitari. Dar, mă rog, un om nu poate fi judecat doar în două culori…
Pipăindu-mă
să văd dacă mai am urmele
înţepăturilor sub sânul drept
nu-mi mai găseam nici pielea
Abia dacă întrecusem în înălţime genunchiul tatei, când m-a luat cu el, într-o dimineaţă pe joncă. Ţin minte cât de rece era aerul şi cât de frumos mirosea ceaţa care se înălţa de pe mare, gălbuie, a scorţişoară, iar barca era doar lemn rece şi umed, care scârţâia din toate încheieturile atunci când tata se chinuia să o îndrume printre stâncile de oţel, de la intrarea din port.
Se numeşte Călin Alexandru. Student la Facultatea de Filosofie din cadrul UB, dacă-l întrebi de ce tocmai filosofie, îţi răspunde:
Călin Alexandru: De ce m-am dus la filosofie? Dacă mă întrebai în anul I, ți-aș fi răspuns că acolo am vrut, așa am simțit. Așa m-am simțit. Acum? Habar nu am, după 3 ani.
Pe Natasha am întâlnit-o între două pahare de vin, în barul de pe colţul Bulevardului Cu Tei. Era singura pată de alb în tot localul mirosind a fum negru, a sobă plină şi a coş încărcat cu funingine. Căciula albă stătea lângă paharul ei cărămiziu, iar cizmele şi pantalonii, abia dacă atingeau podeaua şi scaunul care miroseau a gaz. Până şi faţa o avea albă.
