AcademicLink.ro: V-am descoperit prin intermediul cărţilor Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile greceşti ale Europei creştine, Filosofia bizantină sau Adevărata poveste a Sfântului Genest. Cine este omul Eduard Florin Tudor?
Eduard Florin Tudor: Foarte greu de răspuns la această întrebare, mai ales că nu-mi place foarte mult să spun prea multe despre mine. Este un lucru firesc, căci prefer tăcerea în privinţa persoanei; în schimb, îmi place să lucrez în acestea domenii ilustrate de cărţile de mai sus, adică istoria şi filosofia religiilor, având creştinismul drept pivot, şi literatura franceză. Omul contează mai puţin, căci este trecător; important este ceea ce rămâne după noi. Deci, voi spune doar câteva lucruri despre realitatea mea. În câteva cuvinte, modelul meu uman este spiritul enciclopedic, desigur, deloc la modă într-o modernitate care cere numai hiperspecializarea indivizilor. Am încercat, oricum, de ceva ani deja, să mă construiesc nu în funcţie de mode, trecătoare după cum se ştie foarte bine, ci în funcţie de ceea ce vroiam eu să fiu, ca atare, cred că sunt o persoană de nişă. Sunt licenţiat în Filologie, română-franceză, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti (2001), licenţiat şi masterat în Teologie la aceeaşi Universitate (1999 şi 2000). Pe partea limbii franceze am urmat cursurile unui Master II de literatură franceză şi comparată la Universitatea Paris X (2004), unde am început şi un doctorat, dar neterminat; perioada mea de cercetare a fost şi este clasicismul francez în relaţie cu Renaşterea şi lumea mitologiei greco-romane, desigur, sub îndrumarea unei excelente profesoare universitare specializate în clasicismul francez. Această profesoară m-a învăţat foarte multe, m-a ajutat să am perspective asupra clasicismului francez, să fie comparativ şi interdisciplinar. Prefaţa la traducerea tragediei clasice „Adevărata poveste a Sfântului Genest”, la Editura Nemira, a fost scrisă în cadrul acestor preocupări „şaptesprezeciste” (dacă e să românizez un termen francez); este o foarte bună traducere, în versuri, a unei tragedii relativ faimoase din dramaturgia franceză clasică, iar traducătoarele au făcut o muncă minuţioasă şi unică în spaţiul românesc. Pe partea de istoria religiilor mi-am susţinut un doctorat în Istoria şi Filosofia Religiilor, la Universitatea Bucureşti, în 2009, sub îndrumarea unui excelent şi unic profesor, fost doctorand la Oxford, un foarte bun traducător de limbă engleză şi un foarte bun cunoscător al lumii religiilor. Este vorba de universitarul bucureştean, acum emerit, Remus Rus, căruia i-am fost asistent timp de doi ani, la Universitatea Bucureşti, o perioadă excelentă în formarea mea. M-a ajutat să înţeleg lumea religiilor, deci comparativ, pe baze simbolice şi istorice, el fiind, după cum arată toate lucrările dumnealui, un foarte bun exponent al şcolii britanice, pe când eu mă revendic mai mult de la şcoala franceză, cu subterfugiile şi detaliile ei semnificative. Această colaborare a fost prolifică; m-a ajutat şi faptul că prin 2000 am fost la o vizită de studii în Israel, iar timp de un an, între 2001 şi 2002 am făcut un an de limbă arabă la Universitatea din Qatar. În mare, cred că am cunoscut religiile monoteiste la ele acasă, prin limbile lor vernaculare, ceea ce este important pentru a nu le falsifica mesajele, în analiză, ci pentru a le vedea aşa cum sunt ele, în realitatea lor organică, în vivacitatea lor cotidiană. Domeniul preocupărilor mele priveşte religiile din Orientul Apropiat, de la literatura sapienţială mesopotamiană şi egipteană la religiile monoeteiste. Oricum, marea mea şansă a fost întâlnirea cu câţiva oameni de excepţie, căci este o şansă, ei m-au format, aceşti profesori de diverse naţionalităţi sunt modelele mele. Îmi amintesc şi acum cu acelaşi entuziasm de profesorul meu de arabă, un egiptean foarte corect, ce avea răbdare cu toţi studenţii lui, deci şi cu mine, mai ales că eram foarte „înstrăinat” căci eram singurul european din acea Universitate acum un deceniu, iar diferenţele de gândire şi de universuri culturale erau evidente.
Şi România are profesori care pot fi uşor consideraţi profesori excelenţi dacă ar trăi pe alte meleaguri, vreau să subliniez acest lucru, căci am beneficiat de şcoala românească ce era şi încă este foarte bună, dar pe un versant elitist. Cred că este însă o şcoală pentru elite, universităţile româneşti reputate, câteva doar, subliniez, sunt elitiste, cel puţin aşa erau, căci dintre foştii lor studenţi sunt în ţări recunoscute pentru sistemele lor universitare, ceea ce are o morală despre calitatea unui anumit tip de învăţământ românesc. Dintre foştii mei colegi, cei cu care am păstrat legătura, unii sunt în Franţa şi în Germania, special. De câţiva ani sunt profesor de liceu, lângă Strasbourg, deci îmi continuu munca puţin în afara ţării. Acest fapt nu este neobişnuit pentru mine pentru că cele două ţări îmi sunt foarte familiare şi mi-aş dori ideal să trăiesc într-o ţară care să fie sinteza celor două, dar din păcate un asemenea spaţiu nu există pentru moment. Oricum, am o certitudine: Europa ne uneşte, există o gândire europeană comună, sunt diferenţe date de detalii, dar scheletul viziunii europene despre lume există, ceea ce este foarte important.
Am colaborat şi colaborez cu câţiva editori francezi şi români, de câţiva ani deja, iar în acest context, dintr-un punct de vedere, pot fi încadrate şi cele peste 10 cărţi pe care le-am tradus şi care au apărut, în special din franceză. Filosofia bizantină sau Aristotel la Muntele Saint-Michel, ambele traduse şi apărute la Nemira, fac parte dintr-un elan ce presupune cunoaşterea de către cultura română a ceea ce se studiază în lumea occidentală, preocupări ce presupun o continuare a deschiderii naţionale la lumea europeană a cercetării pentru ieşirea dintr-un provincialism cultural păgubos. Fac parte, aşa cum se presupune uşor, din medii de profesori, cercetători, traducători foarte buni, editori, munca acestora având o viziune şi un fundament european la care spaţiul românesc este invitat prin fiecare lucrare tradusă sau scrisă. Oricum, în acest domeniu al publicaţiilor, rămân încă multe de făcut, este un lucru de largă respiraţie temporală, unde este nevoie de perseverenţă, motivaţie şi multă muncă în tăcere. A scrie o prefaţă sau o postfaţă înseamnă a avea un fundament cultural solid, dar şi timpul necesar precum şi bibliografiile de specialitate, iar în această ultimă perspectivă cultura română este încă deficitară, deşi este posibil ca lucrurile să se remedieze cu timpul. Este foarte important ca editorii privaţi să investească în colecţii mai puţin profitabile, de nişă, iar acest lucru se întâmplă deja. De ceva timp, cu sprijinul scriitorului şi editorului Valentin Nicolau, lucrez cu o echipă excelentă la o nouă colecţie pe care Editura Nemira o va găzdui şi o va susţine, o colecţie de istoria şi filosofia religiilor. Dacă lucrurile merg bine, primele lucrări publicate vor apărea prin aprilie-mai 2012. Sperăm să facem lucruri bune, pe timp îndelungat, deşi criza înseamnă lecturi mai puţine; un cititor care cumpără o carte şi o citeşte ajută şi un grup de cercetători şi editori să-şi continue munca, deci există şi un sens civic al lecturii.
Cred că în mare am răspuns la întrebare. Vreau să subliniez importanţa oamenilor care m-au format, ca şi încrederea mea în existenţa unor oameni excepţionali care prin munca lor fac să progreseze lumea noastră, fie că este vorba de România, de Franţa, de altă ţară europeană sau din alt areal geografic. Cred că „omul sfinţeşte locul”, sau îl distruge, după caz. Alegerea ne aparţine; am ales să lucrez mereu cu oameni care au luminat ceea ce au făcut, am avut şi această şansă, dar şansa trebuie căutată. Oricum, oameni creativi există oriunde, iar cu aceştia trebuie lucrat, trebuie sprijiniţi.
AcademicLink.ro: Cum vedeţi înţeleasă importanţa pe care traducerea unei cărţi precum Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile greceşti ale Europei creştine o are în spaţiul cultural românesc?
Eduard Florin Tudor: Cred că lucrarea scrisă de profesorul universitar Sylvain Gouguenheim de la prestigiosa ENS de la Lyon este un act cultural curajos, fapt demonstrat şi de valul de opinii pro sau contra pe care l-a născut. În Postfaţa-interviu autorul îşi prezintă detaliat ipostazele creaţiei, răspunzând la un număr consecvent de întrebări; lucrarea a apărut tradusă în câteva limbi europene, ceea ce spune multe despre impactul ei în lumea ştiinţifică. În primul rând, este un lucru deosebit faptul că editura Nemira a sprijinit apariţia acestei cărţi în limba română, găzduind-o într-o colecţie excepţională, Byzantium, coordonată de tânărul universitar român, Vasile Adrian Carabă, doctor în filosofie bizantină la Universitatea din Halle din Germania; fie-mi îngăduit să spun că este vorba de un excelent bizantinolog ce face faţă cu brio prin preocupările de cercetare şi ştiinţa-i la orice universitate occidentală. Apoi, lucrarea le prezintă şi cititorilor români o ipoteză de cercetare mai puţin unanimă în cercetarea medievistică europeană: scrierile marilor filosofi greci, deci Grecia prin ceea ce a avut ea mai bun, ajung în lumea europeană şi prin intermediul unor învăţaţi creştini, călugări savanţi latini, bizantini sau chiar sirieci, care le traduc în latină, sau chiar în siriacă. Deci, Grecia este recunoscută şi revificată nu numai prin „intermediarul arab” (traducerile în arabă ale savanţilor greci din diverse domenii, în principal, filosofie), ci şi prin „intermediarul creştin” latin sau siriac. Lucrarea face parte dintr-un domeniu al medievisticii, mai puţin prolific în spaţiul românesc, dar care în spaţiul european a dezvoltat adevărate şcoli de gândire. Traducerea cărţii a fost recenzată şi situată într-un context naţional de universitarul clujean Ovidiu Pecican, printre alţii, ceea ce înseamnă că asemenea lucrări sunt binevenite, dar şi că mai există oameni de cultură români preocupaţi de marile chestiuni ale spaţiului european. Care este locul culturii în Europa? Care sunt căile de transmitere a filosofiei greceşti în Evul Mediu? Care este contribuţia creştinilor, indiferent de limba şi de confesiunea acestora? Ce înseamnă Grecia pentru cultura europeană şi pentru cultura creştină? Deci, unde ne sunt siriecii? Este entuziasmant pentru mine să constat că şcoala românească, prin câţiva cercetători, este în sincronie cu cea europeană şi că există o intelligentsie naţională cu un viguros filon de cercetare. Este deprimant să văd că aceştia sunt, încă, destul de puţini, dar important este că există, iar Clujul, cu care eu nu am avut multe contacte căci sunt un produs universitar bucureştean, ocupă un loc important.
AcademicLink.ro: “Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte la maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arata plenitudinea existenţei!”, Dumitru Stăniloae. Ce părere aveţi despre această afirmaţie?
Eduard Florin Tudor: Este o foarte buna definiţie a noţiunii de religie, deoarece Părintele Staniloae recurge la iubire pentru a o transforma într-un liant dual. Pe de o parte, o iubire într-o acţiune de partaj, de la egal la egal, între noi toţi, muritorii de rând, atât de diferiţi din diverse puncte de vedere. Pe de altă parte, o iubire în sens vertical, între om şi Dumnezeu, între ceea ce este muritor şi ceea ce este etern. Marele dogmatist român, greu de egalat şi poate niciodată egalat, recurge la „iubire” ca ciment relaţiilor interumană şi umano-divină pentru că, poate, nu uită niciodată ceea ce se află la fundamentul creştinismului: iubirea. Nu există creştinism fără iubire, în realitate creştinismul s-a născut şi s-a delimitat de celelalte religii, în primul rând de iudaism, pentru că a reformulat o nouă relaţie, în plan orizontal, dar şi vertical, definită prin iubire. O iubire fără frontiere, fără distincţii. Gândirea greacă, de la care nu ar trebui să facem niciodată abstracţie atunci când vorbim de creştinism, oricare ar fi forma acestuia, a detaliat, cu un spirit analitic ce-i era special, iubirea. „Erosul” era iubirea fizică, „filia”, iubirea ce-i uneşte pe membrii aceleiaşi familii, şi „agape”, iubirea comunitară, împărtăşitoare, ce-i definea pe primii creştini şi ce trebuie să-i definească şi pe cei din zilele noastre. Cel puţin la modul ideal, în sensul că „iubim” după măsura în care comunicăm şi ne comunicăm celorlaţi, aproapelui, celui în suferinţă, în principal. Acest versant al empatiei creştine cred ca trebuie revalorificat, revăzut, reîncărcat de sensul originar, al iubirii – agape, al iubirii împărtăşitoare. Este vorba, la urma urmei, de a reînvăţa sensul generozităţii, a oferi fără a aştepta ceva în schimb, a dărui. Oare Marcel Mauss nu ne învăţa acelaşi lucru la începutul secolului al XX-lea când vorbea despre dar? A iubi înseamnă a fi generos.
AcademicLink.ro: Romanii cu simţul identităţii naţionale mai puternic se mândresc că sunt romani, născuţi creştini, şi botezaţi ortodocşi. Înţeleg romanii ce înseamnă într-adevăr să fii creştin?
Eduard Florin Tudor: Da, cred că românii, în general, înţeleg ce înseamnă a fi creştin. Enigma existenţei noastre şi a rezistenţei s-a bazat tocmai pe această conştiinţă a apartenenţei la un neam creştin. De multe ori, pentru că am călătorit mult şi am trăit în câteva ţări, mi-am pus întrebarea: Cum a reuşit un popor ca cel român să reziste în acest colţ uitat de Europă, - iar acesta este adevărul pe hartă, naţionalismele nu-şi au loc în această judecată - la frontierele câtorva civilizaţii, cea occidentală, cea rusă, cea greco-bizantină şi cea otomană, şi în plus să mai vorbească şi o limbă romanică şi să mai fie şi creştin? Cred ca răspunsul la această întrebare vine prin combinarea mai multor realităţi culturale pe care românii, dacă nu le conştientizează, le resimt atunci când sunt în mijlocul altor popoare. În primul rând, o formă de conservatorism, ceea ce nu a împiedicat sincronia, din păcate, destul de rară şi rarefiată. Româna a păstrat, conservator vorbind, forme din latina populară, dificil de recunosut la celelalte limbi romanice. Pe aceeaşi gamă a conservatorismului, creştinismul ortodox românesc s-a păstrat cam fără mari schimbări în cursul secolelor. Cred că cel puţin din aceste două puncte de vedere – vorbim o limbă romanică şi facem parte dintr-un creştinism al începuturilor de coloratură greco-bizantină, cu retuşuri naţionale inevitabile – majoritatea românilor au o identitate structurată. Deci, lingvistic şi religios. Că majoritatea românilor nu reuşesc să pună cuvinte pe aceste realităţi, este o chestie de nuanţă, nimic mai mult şi deloc grav. Clar, în opinia mea, este că identitatea există. Va depinde ce facem din ea.
