AcademicLink

AcademicLink.ro: Unii specialişti afirma că identitatea românească se regăseşte şi în Biserica Ortodoxă. Ce părere aveţi despre acest lucru?

Eduard Florin Tudor: Da, cred că identitatea românească se regăseşte şi în Biserica Ortodoxă, dar în general în formele de creştinism european, căci nu trebuie uitat că sunt români care au şi alte confesiuni creştine. Ar fi incorect din partea mea, aş fi subiectiv dacă aş reduce identitatea românească la Biserica majoritară, cea ortodoxă. Aceasta din mai multe motive, dar aş vrea să mă opresc asupra unuia: am întâlnit peste hotare mulţi români care aveau alte confesiuni, fie greco-catolici, fie catolici, fie protestanţi în diversitatea lor. Niciunul dintre ei nu se simţea altfel decât român. Diferenţele religioase dispăreau ca prin minune în faţa unor legături nevăzute care ne uneau şi graţie cărora ne simţeam toţi români. Aici cred că prima este limba, cea care-i oferă un sens identităţii, căci ne structurează. Oricum, este un fapt evident că Biserica Ortodoxă Română păstrează un tezaur identitar şi cultural inestimabil, are o mare datorie faţă de români, faţă de însăşi ideea de identitate. Cred că până acum s-a descurcat destul de bine şi că, fiind condusă de oameni luminaţi – va face faţă noilor provocări identitare.

AcademicLink.ro: Exista totuşi şi resentimente faţă de Biserica Ortodoxă. Care credeţi că este explicaţia acestora?

Eduard Florin Tudor: O întrebare grea, cu implicaţii, dar voi încerca să nuanţez, dintr-o poziţie laică, de observator, căci este foarte posibil ca adevărul să se regăsească, aşa cum se spune, în nuanţe. Primul tip de resentimente ţine de domeniul privat. Mulţi români nu au cum să nu aibă resentimente când ei văd că muncesc ca şerbii – cuvântul este potrivit – şi nu reuşesc să acumuleze prea mult, nici măcar să trăiască binişor, pe când familia preotului la nivel local are semne ostentative de bunăstare: maşini scumpe, câteva case, etc. Resentimentul personal vine din necazurile fiecăruia, căci mulţi gândesc în plan economic; iar în momente de criză este firesc să fie aceste resentimente, căci din nefericire au şi o bază reală. Românul este sărac, dar nu este deloc prost. Ar trebui să gândim mii de ori această frază. Nu ai cum să nu ai resentimente când vezi că abia ai ce pune pe masă, iar unii sfidează sărăcia aproapelui printr-un consumism furibund, demn de economiile dezvoltate, nu de un spaţiu al „descurcăreţilor” ca cel românesc.

Un al doilea tip de resentimente ţine mai mult de chestiuni de breaslă, sau de apartenenţă religioasă sau socială. Unii intelectuali au o aversiune reală faţă de Biserica Ortodoxă, deşi vocea lor nu este prea auzită, căci spaţiul românesc, conservator, nu îi girează prea mult. Celelalte tipuri de resentiment din această categorie ţin mai mult de influenţă, căci Biserica Ortodoxă, social, politic, naţional vorbind, se luptă de secole pentru a fi cea mai auzită şi cea mai respectată, deci este firesc să fie bruiată, ceea ce s-a şi întâmplat. Iar bruiajele vor fi şi mai evidente în planul influenţei, căci românii trăiesc într-un spaţiu liber, democratic, european şi vor compara. Iar în ani şi ani vor face alegeri, ca atare Biserica Ortodoxă va fi supusă unor presiuni din ce în ce mai mari. Dacă nu are inteligenţa de a-şi alege capete luminate, de a lucra enorm, am spus enorm, în plan social, dar şi în plan cultural, atunci îşi va pierde şi influenţa, şi numărul de credincioşi, aşa cum s-a întâmplat cu Biserica Catolică în Occident de vreun secol şi ceva.

AcademicLink.ro: Ce credeţi că se întâmplă cu valorile culturale din România? Supravieţuiesc?

Eduard Florin Tudor: Valorile culturale din România, atât câte sunt încă, vor supravieţui, dar se vor metamorfoza. Vor suferi acelaşi proces ca în Occident, căci România face parte, cel puţin teoretic, dintr-un spaţiu european comun, iar ceea ce se întâmplă în Vest se întâmplă, poate la o altă scară şi în Est. Mutaţiile sunt şi vor fi profunde, iar tragedia este, în opinia mea, faptul că cei ce sunt formatori culturali nu au o viziunea pe termen lung, cei mai mulţi dintre ei. Lipsa de viziune este dramatică. Un formator cultural nu gândeşte la mâine, ci la viitor, nu gândeşte cum să acumuleze cât mai multe funcţii, aşa cum se întâmplă acum, ci cum să îşi aleagă oamenii potriviţi ca să construiască ceva pe termen lung. Şi în domeniul valorilor culturale drama este aceeaşi ca şi în alte domenii în România: lipsa unui proiect pe termen lung. Lipsa de viziune. Şi la nivel personal, şi la nivel colectiv. Mă indispune să văd cum unii aşa-zişi formatori culturali, în fapt nişte impostori care fac mult rău societăţii, o distrug chiar, o parazitează, o usucă din interior, căci ei sunt sistemul – dar cum ei sunt atotputernici, puţinele voci contra lor sunt rapid înăbuşite – acumulează funcţie peste funcţie, gândesc la nivel familial, clanic, deci primitiv, nu au niciun contact cu lumea exterioară, fie românească, fie europeană. Nu reuşesc să îmi dau seama, şi îmi manifest sincer incapacitatea de a înţelege ce le spune conştiinţa când lunar ei încasează zeci de mii de lei, semnând condici închipuite la diverse instituţii,  iar un muncitor român ce munceşte cel puţin opt ore pe zi are câteva sute de lei lunar, deci supravieţuieşte. Adevărul este că sincer cred că primii nu au conţiinţă, că sunt figurile unei polarizări excesive a societăţii româneşti unde regulile există doar pentru cei slabi, nu pentru puternicii zilei. Dar schimbarea trebuie să vină din interior, din exercitarea personală a conştiinţei. Societatea românească nu mai are capacitatea, căci este foarte slăbită, ca şi Statul de altfel, de a regla anomaliile.

A doua problemă, la fel de gravă, a supravieţuirii, este deja cea enunţată de Titu Maiorescu  a „formelor fără fond”. Voi recurge la un singur exemplu, mediul universitar. Unii au devenit profesori universitari înainte de a fi scris ceva, sau dacă au scris ceva, câtă valabilitate are studiul lor în plan naţional, să nu mai spunem, european? Profesorii sunt primii formatori, dar din nefericire doar vreo 10% sunt foarte pregătiţi, foarte cultivaţi, capabili să se exprime într-o limbă de circulaţie internaţională. Restul sunt ilustrări marcante ale „formei fără fond” ce vor distruge creativitea, ce nu vor împărtăşi prea multe elevilor sau studenţilor, căci nu prea au ce. Nu cu asemenea oameni se formează valori culturale, nu cu asemenea oameni se perpetueză formele, ci se pierd, se usucă, se „anormalizează”. De aici şi o constatare amară: lipsa de modele. Foarte puţini mai sunt modele. Trăiască epigonismul, în cel mai bun caz. Oricum, eu sunt de un optimism moderat, deoarece cred în puterea creativă a persoanei, a individului, iar în acest context, deşi mediul este mlăştinos, se nasc încă vîrfuri, căci oare, nuferii nu apar şi nu înfloresc în zone mlăştinoase? Optimism moderat, căci văd şi partea plină a paharului, fiind obiectiv şi din motive geografice. Voi da un singur exemplu. Am avut şansa, ca printre revelaţiile anului 2011, să intru într-o corespondenţă prolifică, deci o formă de cunoaştere, cu un universitar de la Cluj, profesorul Ovidiu Pecican. Am rămas mirat, consternat în sensul bun, că în ciuda unei grave morozităţi intelectuale şi financiare, mai există universitari ca dumnealui care au proiecte, care au suflu, care gândesc lumea, care scriu, care-şi pun întrebări. Vorba aceea ca în parabola vechitestamentară: dacă mai este unul dintre aceştia care face ceva concret, care luptă, iar lupta este grea, căci mijloacele sunt puţine, atunci mai există speranţă. Speranţa salvării unor valori culturale.

AcademicLink.ro: România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă?

Eduard Florin Tudor: Nu, acum, în totalitate România nu este vinovată, căci ea face parte dintr-un angrenaj economic european, dar şi internaţional. Dacă ceilalţi au probleme economice reale – şi Franţa şi marile economii se confruntă cu criza – România, într-un efect de domino, are şi ea probleme, deci nu este decât o victimă. Pe de altă parte, dintr-un punct de vedere, România are o formă de vină, dar aceasta trebuie regăsită la nivelul fiecărui individ, începând cu cei mai puternici, până la umilii zilei. Vinovăţia vine din existenţa unor interese clanice – este o formă de societate primitivă - , dintr-o firavă voce a societăţii civile, din perpetuarea „micului interes personal” în defavoarea interesului colectiv, din lipsa unui proiect naţional. Ce vrea România să facă? Ce vrea ea să fie? Mi-am pus de sute de ori aceste întrebări, dar nu am găsit un plan de perspectivă, o idee salvatoare, nicidecum mesianică. Marea problemă este – şi am mai spus acesta – că România este un stat slab, slăbit, unde majoritatea oamenilor fac ce vor. Adică un fel de „Sciţie” ovidică în care puternicii se comportă ca nişte feudali şi îşi permit orice. Vinovăţia României vine din inexistenţa (sau ineficienţa) unei clase politice credibile şi a unei elite culturale curajoase. Aceasta nu este nici model, nici creativă, deloc paşoptistă, este fără plan de viitor, fără perspective. O elită culturală clanică, arondată politicului până obţine avantaje, apoi îşi ia jucăriile (fărâma de conţiinţă?) şi pleacă. Desigur, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar nimeni nu-şi asumă vinovăţia, de unde o bună doză de laşitate a elitelor în primul rând, căci aproape nimeni nu-şi asumă ceva anume. Căci pentru a construi, trebuie să asumi. Totul e o bălăceală între prieteni la care mai sunt invitaţi şi câţiva inamici căci, poate va da bine. A asuma înseamnă a se distinge. Eu nu înţeleg cine este de stânga şi cine este de dreapta în România, în afară de câţiva pe care-i număr pe degete. În Franţa se ştie clar, de exemplu, cine face politică de stânga şi cine de dreapta,  care sunt ideile unui intelectual declarat de stânga şi care sunt cele ale unuia de dreapta. În România, totul mi se pare o bălăceală voioasă, în care nimeni nu se consideră vinovat, nimeni nu-şi asumă.

Vinovăţia pe plan românesc vine dintr-o teamă de a asuma un plan, o idee, din teama de a face notă aparte. Oricum, vinovăţia trebuie gândită nuanţat, dar o bună parte de vină trebuie asumată şi de elite, oricum ar fi ele, căci, ca în teoria ţapului ispăşitor, nu întotdeauna sunt vinovaţi străinii pentru tot ceea ce merge rău în România. Puţină bărbăţie, puţin curaj nu ar dăuna celor cu putere de decizie în spaţiul românesc. Vinovăţia este poate ceea ce spunea B.P.Hasdeu despre drama neterminării la români, dacă memoria nu mă înşală, idee preluată de Mircea Eliade ce mărturisea că a fost „bântuit” de judecata implacabilă a înaintaşului său conform căruia românii încep, dar nu termină nimic. De unde şi mitul, studiat de altfel de Eliade, surpării zidului, ilustrat de legenda Meşterul Manole, unul dintre miturile fondatoare româneşti. Aşa cum a făcut Eliade, împins fiind de această traumă a „neterminării” la români, am putea spăla ceva din vinovăţia personală: să construim ceva, terminând. Aici Eliade întâlneşte universalul. Deci, punând punct. Eliade a luptat contra acestei vinovăţii, poate în acelaşi fel Ionesco şi Cioran. Problema este că toţi trei sunt faimoşi după ce au scris într-o altă limbă, în special franceza, că au devenit universali pentru că Franţa sau Statele Unite i-au recuperat. Morala? Cine are urechi de auzit, să audă şi cine are ochi de citit, citească, dacă ar fi să reformulez. Marile democraţii au avantajul libertăţii, a unei libertăţi creative şi creatoare cu care România, în acest moment, nu este obişnuită. Copilăria democraţiei româneşti continuă.

AcademicLink.ro: Cred că aţi urmărit situaţia tulbure din România. Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care ne aflam acum?

Eduard Florin Tudor: Perspectivele ieşirii din situaţia mediocră a României sunt condiţionate de evoluţiile europene. România nu va ieşi, în primul rând, din grava situaţie actuală dacă Europa nu iese. România este condamnată la destinul european, cel puţin deocamdată, iar fără Europa, România nu este mare lucru în plan internaţional.Mai ales că se profilează puterile emergente (India, Rusia, China, Brazilia)  care au o voce la fel de importantă ca cea a Europei.  Dar ieşirea din vârtejul mediocrităţii este şi o chestiune personală, căci România este bine, va fi bine, dacă fiecare cetăţean este prosper. Dacă are curajul să facă ceva, să „tulbure apele” în ciuda greutăţilor, a vicisitudinilor. Chiar să plece, să părăsească un timp spaţiul românesc, căci plecând va avea o viziune reală a României, căci va compara. Se pare că după ultimul recensământ peste 2 milioane de români trăiesc în străinătate. Mie mi se pare firesc, iar România are de profitat de pe urma acestor oameni. Trimit bani, deci susţin economia românească. Creşterea României din anii 2000 a fost şi graţie miliardelor de euro trimişi de aceşti „căpşunari”, aşa cum peiorativ i-au numit unii pe cei plecaţi, pe pălmaşii noştri. Dar eu mă închin cu evlavie acestor oameni simpli care au avut curajul să-şi ia destinul în mâini şi să plece, căci mureau de foame cu familiile lor în România. Tot respectul meu pentru aceşti curajoşi, ei sunt cei cei vor schimba multe mentalităţi în România, căci vor compara. Iar judecata lor va fi implacabilă, căci ei îi disting foarte uşor pe impostori, căci s-au confruntat cu greutatea, cu ceea ce nu ar fi gândit a trăi vreodată. Dacă elitele româneaşti au impresia că această comunitate românească de afară nu s-a schimbat, se înşală, căci românii plecaţi au deja  altă grilă de analiză. Gândesc viaţa în alţi termeni, nu mai acceptă uşor orice minciună a vreunui potentat local, regional sau naţional.

Mărturisesc cu sinceritate că în ochii mei mai valoros şi mai important pentru România este un „căpşunar” curajos, vajnic şi muncitor, decât o mie de aşa-zişi intelectuali sau funcţionari goi, lăudăroşi, găunoşi, fără iniţiativă, care nu şi-au părăsit micul confort şi mica înţelegere locală pentru a face ceva pentru România. România o va duce mai bine când aceştia din urmă se vor schimba radical. Dar când? Sau vreodată? Viitorul României este în aceşti „căpşunari” care sunt „pionierii” români ce au defrişat un spaţiu de mentalitate european, asemenea pionierilor americani ce au creat America din aproape nimic. Dar au creat. Oricum, România va ieşi din situaţia dramatică atunci când se va înfiripa un plan naţional, atunci când o parte dintre elitele româneşti vor face ceva real, pe termen lung, părăsind glasul de sirenă al spiritului clanic. Dar depindem foarte mult şi de politica europeană, singuri nu putem face nimic, deci o politică europeană mai inteligentă, chiar un marketing cultural veritabil ar fi binevenite.