AcademicLink

Natashei îi fusese mereu frică de oraş, încă de când venise. Se rătăcise o singură dată pe străzile întortocheate şi late cât pentru o singură persoană, asaltată de zgomote pe care nu le înţelesese niciodată, ea venind de departe, de unde spaţiile sunt deschise vânturilor iernii şi zăpezii. Zidurile oraşului o speriaseră, îi păreau că vor să o închidă, să o zdrobească intr-un malaxor de apartamente, de vieţi ca ale ei şi îi vor spulbera visele. În loc să i le pună la dospit, în loc să i le ofere pe tavă. Oricât m-am rugat de ea, nu a vrut să-mi spună de ce alesese totuşi să se închidă aici.

Natashei îi plăcea muzica bună. Avea ureche muzicală şi, atunci când ne-am făcut comozi în sufrageria mea, la lumina becului din tavan, puţin chior de bătrâneţe, puţin chior de câţiva waţi, mi-a demonstrat că dansează ca un înger. Mi-a povestit cum închidea ochii atunci când îl auzea pe John Coltrane cântând la saxofon şi, cum că dacă ar fi luat un creion în mână şi ar fi pus o foaie de hârtie sub el, după cele câteva minute de cântec, de sub mişcarea febrilă a mâinii ei, ar fi ieşit muzica în forme chimice de carbon sau grafit. Am crezut-o în perfecţiunea ei rară.

Natashei îi plăceau cărţile bune. S-a plimbat cu vârful degetelor peste coperţile din biblioteca mea, cu aviditatea şi experienţa unui degustător de vinuri. Mi-a povestit cum că, îşi poate da seama dacă o carte este bună sau nu, după mirosul prins între paginile ei. Pentru că personajele au parfumul minţii care le-a scornit. I-a plăcut Cortazar însă nici măcar nu se atinsese de Miller. Mirosul de sex nu o îndepărta, doar vulgaritatea.

Când m-am întors din bucătărie cu ceştile de cafea, una cu rom pentru ea, cealaltă neagră pentru mine, Natasha deja se dezbrăcase. O singură dungă ştearsă se observa tăindu-i forma laterală a sânilor, acolo unde pielea sintetică fusese întinsă în fabrică. M-a ascultat supusă atunci când i-am cerut să îmi arate servomotoarele şi inima ei artificială şi, în mai puţin de treizeci de secunde aveam în faţa ochilor femeia de care mă îndrăgostisem, rezumată la un singur microcip de siliciu pus într-o ramă care strălucea şters în lumina lunii.

Am făcut dragoste pe urmă, căci pentru asta o cumpărasem de la barul de pe colţul Bulevardului cu Tei. Mirosind a vară şi a câmp deschis, Natasha îmi cânta o melodie tărăgănată şi tristă. Iar degetele ei îmi frigeau buzele.

Când am zărit-o în seara următoare în acelaşi bar, vorbea deja cu alt bărbat. O chema Cristina acum şi venea de la mare. Părul îi mirosea a nisip şi a soare, iar obrajii nu îi mai erau albi ci bronzaţi. Îşi păstrase doar ochii, căprui şi adânci. Şi frica de oraş, pe care doar braţele unui bărbat i-o puteau alina, în fiecare noapte.