Blog
1. Camera-n care-şi uitase surâsul era vopsită-n alb. După ce făcuse câteva noduri rochiei, în care strânse bine eternitatea, o luă din loc spre centrul vechi al oraşului de carton. Oriunde priveai numai băieţi şi fete din hârtie proaspăt vopsită. Cum vedea un nene roz, se ascundea în blocurile cu cinci etaje.
Să vorbeşti despre moral şi moralitate fără să pari ipocrit e un lucru aproape de imposibilitate, acum. Moralitatea nu şi-a schimbat niciodată definiţia însă „ce e moral”, reprezintă o noţiune care îşi schimbă şi modifică înţelesurile cu fiecare generaţie. Şi totuşi moralitatea se cere, e unul din lucrurile indispensabile după care se judecă o societate. Noi oare unde stăm?
Relatia dintre mine si Dumnezeu e una complicata. Poate pentru ca nu m-am apropiat niciodata de El asa cum trebuie, ci cu o usoara disimulare a unui rol bine invatat. Poate ca nu am avut suficient timp sa Il descopar filozofia. Tot ce stiu e ca imi pierd religia pe zi ce trece, cu fiecare pas spre maturitate. Desi „ pierdut” e un cuvant greu care mai degraba ar merge inlocuit cu expresia „ crescut stramb”.
Te voi regăsi într-o dimineaţă „nebună” de luni, eu pufăind dintr-o ţigară, tu scriind pe marginile universului numele meu.
Mai ştii? Cum ne ascundeam de toţi, ne tăvăleam în iarba de-un verde prea crud, desenam pe asfalt poveşti cu creta şi credeam în consistenţa visurilor? Pe-atunci aveai miros de Cat Stevens- Wild World, acum-ori de câte ori ascult piesa îmi vine iz-ul ăla miraculos de tine şi mă chinui să descifrez engima, ce nume îţi purta pielea? De unde-mi puteam cumpăra şi eu, oare găseam la tarabe „piele cu miros de Cat Stevens, piele cu miros de Wild world, piele cu miros de el?” (Asta pentru că la tarabe găseşti orice..)
Unii zic că n-a copilărit. Unii ştiu că nu ştiu nimic dar îşi neglijează rolul serios dându-şi cu părerea. D-aia n-au interesat-o niciodată ideile altora cu privire la. Şi nu că era arogantă. Îi displăceau tare de tot cei porniţi pe nimicit. Şi dacă ea avea o lume-n care se depărta de toţi, în care siguranţa era la ordinea zile, unde nimeni şi nimic nu o afecta, cum pot “ceilalţi” să mai intre în ecuaţie?
Bunica s-a dus de mult, uneori mai visez că-mi citeşte ca-n vremurile copilăriei. Atât copila bunicii cât şi a pădurilor dese ale Boţeştilor, zic cu o fală de neînchipuit tuturor că, am fost. Nu cred să mai fiu de ceva timp.
Pe Solomon, ideea de a evada îl tot rodea de ceva vreme. Avusese nevoie de timp ca să-şi adune curajul, să îşi facă un bagaj uşor şi să îl dosească pe undeva prin pod, între două bârne şi un coş de nuiele. Nopţile şi le pierdea adâncit în gânduri şi griji, iar insomniile se transformaseră şi ele. Stătea cu ochii deschişi şi bolborosea într-o şoaptă ca de rugăciune vecină cu senilitatea, câţi metri de funie ar fi trebuit să ia cu el, 10 metri măcar, câtă apă proaspătă ar fi putut să care şi ce mâncăruri ar fi fost cel mai bine să se consume reci.
Mă uit la copiii născuţi după 2000, şi îmi dau seama că ei nu or să aibă niciodată parte de câtă distracţie am avut noi, cei născuţi înaintea lor.
