Când am scăpat de sub Cortina de Fier comunistă, am visat la o viaţă mai bună. Din acel moment, lumea din vest se deschidea şi nouă, bogată, darnică, un loc în care în sfârşit puteam începe să construim o viaţă nouă.
Am fost plini de speranţe. România s-a înscris în lista de aşteptare pentru integrarea în Uniune. Am înfăptuit reforme, deşi uneori au fost mai mult făcute pe hârtie decât în realitate, iar când a venit ziua integrării, când graniţele au dispărut, am crezut că suntem binecuvântaţi. Dar puţini au înţeles că dreptul ăsta câştigat vine cu responsabilităţi la fel de mari.
În primul rând, eşti responsabil pentru tine. Dincolo de graniţele ţării tale porţi cu tine o etichetă mare, pe care stau scrise toate preconcepţiile despre poporul din care vii. Tot ce faci acolo se răsfrânge nu numai asupra persoanei tale ci şi asupra celor asemănători ţie. Cu acest lucru în minte, e uşor de înţeles declaraţiile câtorva parlamentari europeni din Finlanda şi Olanda care au blocat intrarea României în spaţiul Schengen. Pentru ei, nu suntem decât o rampă de lansare pentru cerşetorie şi violenţă. Repatrierea, introducerea vizelor, sunt soluţii însă doar temporare la fel ca şi incluziunea socială a grupurilor care provoacă probleme, deşi aceasta este mai mult costisitoare din punct de vedere temporal. Curăţenia în vămi, o anumită stricteţe administrativă, la fel, nu reprezintă decât soluţii minore şi de moment, căci totul ţine de mentalitate, iar aceasta e singurul lucru care nu poate fi transplantată peste noapte. Responsabilităţile se învaţă în timp, timp care pentru mulţi, a trecut.
Apoi eşti responabil pentru ce laşi acasă şi aici aş vrea să mă opresc asupra nenumăratelor cazuri de copii lăsaţi în grija bunicilor pentru că părinţii lor lucrează în străinătate. Este de înţeles dorinţa adulţilor de a-şi proteja odraslele. E o problemă evoluţionară, o avem înscrisă în codul nostru genetic şi ne asigură salvarea speciei şi perpetuarea ei. Bun. Însă copilăria nu se trăieşte cu bani de buzunar. Copilăria nu se trăieşte între oameni bătrâni. Şi apoi, profesorii şi media se miră cum de există atâtea cazuri de depresie la vârste atât de fragede, cum de există tulburări psihologice, într-un număr din ce în ce mai ridicat, încă de pe băncile şcolii. De ce copii uită respectul, devin violenţi şi sunt plin de frustrări. Banii nu cumpără un părinte care te ascultă când îţi e greu, banii nu îţi cântă „la mulţi ani” de ziua ta.
Săptămâna aceasta, o fetiţă de 11 ani a murit de foame. După ce mama ei a plecat în Spania, la muncă, fetiţa lăsată în grija bunicii a căzut în depresie şi a refuzat să mai mănânce. Deşi medicii de la Spitalul de Urgenţă din Arad au încercat tot ce le-a stat în putinţă ca să o salveze, inclusiv aducându-i ajutor specializat, fetiţa a murit, cântărind la deces, mai puţin de 20 de kilograme.
Să cauţi vinovaţi acum e greu. Poţi arăta cu degetul Asistenţa Socială, poţi arăta cu degetul părinţii, familia, dar ce rost mai are acum? Moartea acestei fetiţe e un semnal de alarmă, în situaţia ei se află şi alţi copii care în lipsa unui ajutor specializat, nu pot să treacă singuri peşte şocul despărţirii de părinţi. Oare cât timp o să treacă până când cineva o să –l observe?
